Istoria Vinului

Vinul este una dintre primele creaţii ale umanităţii; cultura vitei de vie şi a vinului se interferează cu istoria omenirii de aproape 7000 de ani. Acestora li se datorează şi descoperirea primelor reacţii chimice, fermentarea şi oxidarea. Strugurele este singurul fruct cu un conţinut bogat de zahăr şi suc abundent care are tendinţa naturală de a fermenta.

Arheologii apreciază că la început viţa de vie a fost “sălbatică”, cultivarea ei a fost făcută cu aproape 7000 de ani în urmă, iniţial în Caucaz, apoi, în partea dintre Turcia, Georgia şi Armenia de astăzi. Din contră, alţi specialişti apreciază că viţa de vie a apărut acum 9000 de ani I.H., în Asia Mică. Nu se stie exact ce si cum

Descoperirile arheologice atestă originea viţei de vie şi a vinului în marile culturi ale Greciei şi Romei, în vechiul Egipt au fost identificate înscrieri pe ulcioare, care menţionau anul, via şi producătorul, adică elementele unei prime etichete.

Se ştie că, pentru prima oară, babilonienii au promulgat legi prin care au reglementat modul de exploatare al unui “boutique” de vinuri.

Din totdeauna vinul a fost prezent la sărbători, la ceremonii religioase, ca medicament şi/sau antiseptic şi, nu în ultimul rând, ca aliment furnizor de elemente nutritive. Atenţia şi importanţa ce au fost acordate vinului de-a lungul timpurilor a fost marcată şi de zeii vinului şi viei cum ar fi: Dionysos la greci, Bachus la romani, Gestin, Pa-gestin-dug şi Nin-kasi (dama fructului care îmbată) la sumerieni şi chiar Hristos care a spus “eu sunt adevărata viţă de vie“.

Cele mai vechi regiuni viticole cunoscute sunt cele ale mediteranei antice. Egipteni, sumerieni şi romanii au dat la vremea respectivă un nume viilor lor şi au discutat pentru a cunoaşte care sunt cele mai bune podgorii. Biblia menţionează că ţara Canaan (Fenicia şi Siria) era celebră pentru vinul său. Vechiul testament face numeroase referiri la viţa de vie. Romanii au definit cu grijă cele mai bune podgorii italiene: Falerne – la sud de Roma, Domeniul lui Faustus era apreciat pentru cele mai bune vinuri la vremea respectivă. Urmau vinurile de Alba cultivate pe colinele Albani de astăzi. Pompei era cunoscut ca un mare port vinicol al Italiei romane.

Romanii apreciau în mod deosebit vinurile din acea vreme, provenite din Spania, Grecia, Franţa, precum şi pe cele de pe valea Rinului şi din regiunile dunărene.

In evul mediu, când Europa a ieşit din vremurile “tulburi”, mănăstirile şi catedralele deţineau în jurul lor importante suprafeţe cu viţă de vie, pe care călugării au continuat să le amelioreze, au selecţionat cele mai bune plante, au experimentat tăierea, au studiat solul, au ales amplasamente ferite de îngheţ pe care să se producă struguri bine copţi, ceea ce le-a permis să producă cantităţi de vin, nu numai pentru ritualul religios ci şi pentru vânzare. Extinderea suprafeţelor cu viţă de vie a dus nemijlocit la sporirea cantităţilor de vin produse şi implicit la înflorirea comerţului cu vinuri şi apariţia unor drumuri comerciale şi flote ale vinului.

Tot în evul mediu, vinul nu era pentru om un produs de lux, ci o necesitate, mai ales în acele vremuri când apa nu era potabilă, adesea impură, periculoasă, în acest context, vinul se amesteca cu apă pentru a deveni potabilă, ceea ce îi conferea vinului şi rolul de antiseptic în medicina rudimentară a epocii.

Spre sfârşitul secolului al XVH-lea apare cererea pentru vinurile bune sub aspect calitativ şi al prezentării estetice, adică ceea ce cunoaştem astăzi sub denumirea de vinuri de “calitate” (grand vins).

Pentru a răspunde acestor cerinţe, în jurul anilor 1660, Arnaud de Pontac, preşedintele parlamentului din Bordeaux, demarează cercetările pentru a produce noile tipuri de vinuri, de calitate, la preţuri evident mai ridicate, prin metode devenite cu timpul curente, dar cu o selecţie mai atentă, vinificare riguroasă, învechire în pivniţă şi un randament mai mic.